Școala Waldorf București

În clasa Pregătitoare, voința și viața emoțională a copilului joacă un rol mai important decât intelectul, motiv pentru care învățătorul trebuie să cultive aceste forțe prin ceea ce face la clasă. Prin urmare, se pune accent pe ritmuri, jocuri de mișcare și povești spuse de dascăl, care sunt apoi desenate. De asemenea, este foarte important ca profesorul să cunoască faptul că, pentru copilul mic, jocul este cea mai mare experiență de învățare dintre toate, iar esența jocului este imitația, prin care copiii trăiesc în centrul a tot ceea ce îi înconjoară. La această vârstă ei imită adultul, vor să copieze tot ceea ce văd sau aud, iar principiile pedagogiei Waldorf până în jurul vârstei de zece ani sunt modelul și imitația.

Cum se predau scrierea și cititul

Având în vedere aceste aspecte, se predau scrisul, cititul și scotitul în primul an de școală Waldorf. Astfel, literele mari de tipar sunt predate copilului urmând anumiți pași: mai întâi, pentru fiecare literă care urmează a fi introdusă se spune o poveste, apoi se realizează desenul poveștii, iar din desen se urmărește evidențierea literei pe care copiii o vor scrie pe caiete. Aici sunt două aspecte de reținut: primul, consoanele sunt asociate cu forme/obiecte concrete, de exemplu pentru M se desenează un munte, pentru D un deal, pentru P un pom etc., iar vocalele sunt exprimate ca stări sufletești: A – admirație, O – uimire, U – frică etc, iar al doilea aspect este legat de povestea spusă. Se recomandă ca poveștile pe care le spunem pentru fiecare literă să aibă o legătură între ele, să aibă același fir narativ, de exemplu un prinț sau niște copii au plecat în căutarea literelor, iar fiecare povestioară este o parte din marea aventură a lor care se încheie atunci când găsesc toate literele alfabetului, astfel ceea ce spunem are un sens pentru copil, o finalitate.

De exemplu, pentru predarea literei M putem spune o poveste în care apare un munte, apoi cu ajutorul copiilor repovestim și realizăm un desen legat de acea poveste, bineînțeles că în desen o să fie un munte. Următorul pas este să desprindem litera M din forma muntelui. Se scrie M pe tablă, iar înainte ca elevii să o scrie în caiet ei ”trăiesc” litera și o simt cu ajutorul mai multor exerciții premergătoare scrierii.

După ce copiii parcurg acest proces de interiorizare a literei, se desenează litera mare pe tablă, apoi se scrie în caiet. În clasele Waldorf se folosesc caiete cu foaie velina, format A₄, iar copiii scriu mai întâi o singură literă pe pagină, apoi pot exersa litera de câteva ori și pot scrie câteva cuvinte care conțin litera respectivă. Este de reținut faptul că nu se scriu rânduri întregi cu litera învățată și nici nu se scrie de mai multe ori același cuvânt.

Pentru partea de comunicare se recită poezii/frământări de limbă ce conțin cuvinte care încep cu sunetul învățat sau povestea spusă se poate transforma într-o mică scenetă, unde personajele pot fi chiar elevii ori figurinele realizate din ceară naturală. Astfel copiii își dezvoltă vocabularul și creativitatea, dar și stima de sine pentru că trebuie să vorbească în fața colegilor. O altă activitate de învățare poate fi reprezentată de scrierea cuvintelor folosind cuburi din lemn pe care sunt reprezentate literele, iar copiii pot lucra individual sau se pot forma echipe. După cum observăm, se pune accent pe partea practică, iar tehnologia lipsește cu desăvârșire.

Matematica în pedagogia Waldorf

La matematică, se urmărește pentru început natura calitativă a numerelor, unde îl găsim pe 1 în lume? (soarele), pe 2? (mama și tata), pe 3? (mama, tata, copilul), pe 4 – anotimpurile, 5 - degetele de la mână, 6 - fagurele, 7 – culorile curcubeului, etc. Metodic, cifrele se introduc cu ajutorul unei povești și se realizează un desen. După ce am spus povestea cifrei și am făcut desenul la tablă și pe caiete, exersăm cifra cu mâna în aer, cu piciorul pe podea sau pe spatele colegului. Apoi o modelăm în ceară și o scriem pe podea sau pe bancă cu ajutorul castanelor, boabelor de fasole sau de porumb.

Modul în care copilul ia contact cu numerele trebuie să fie unul natural, el trebuie să integreze în interior esența numerelor, înainte de a le scrie, iar acest lucru se face printr-o învățare vie a matematicii, prin ritmuri, jocuri de mișcare, prin lucrul cu temperamentele și prin educarea simțurilor. De exemplu, înainte de a scrie numărul cinci, copilul trebuie să ia contact cu faptul că cinci trăiește în fiecare măr sau că șase este în fiecare narcisă și că unul este unic.

Totodată, la matematică lucrăm și cu temperamentele, care sunt cultivate și dezvoltate cu ajutorul operațiilor aritmetice:

• Adunarea: temperamentul flegmatic
• Scăderea: temperamentul melancolic
• Înmulțirea: temperamentul sangvinic
• Împărțirea: temperamentul coleric

În alternativa Waldorf copilul învață toate cele patru operații aritmetice la clasa Pregătitoare până la 24, însă înmulțirea și împărțirea nu sunt introduse într-un mod cognitiv, abstract, ci mai degrabă într-un mod concret și artistic. Aceste operații sunt introduse cu ajutorul unei povești despre patru pitici care strângeau pietre prețioase în săculeții lor - piticul îmbrăcat în haine verzi care aduna foarte multe pietre, își umplea sacul și buzunarele, piticul îmbrăcat în haine albastre, care avea sacul rupt și mereu pierdea pietricele, piticul îmbrăcat în roșu care le împărțea pietricele tuturor în mod egal și piticul îmbrăcat în galben care sare și face o magie și înmulțește pietrele prețioase. Copiii iubesc povestea aceasta și îi îndrăgesc și pe piticii socotitori, iar operațiile aritmetice nu sunt doar abstracte, ci capată un alt sens pentru ele.

Experiența corporală a socotitului

Socotitul e mai întâi o experiență corporală. La început se recomandă socotitul pe degete – Cine poate arăta șase degete? Dar altfel? Socotitul pe degete dispare în momentul în care copilul a interiorizat modalitatea de socotit. Însă, înainte de a socoti, este util să facem câteva exerciții pentru perceperea senzorială a spațiului numerelor, de exemplu îi punem pe elevi să urce scările și să numere crescător, să coboare scările și să numere descrescător sau să își deseneze palmele și să numeroteze degetele.

Se calculează cu ajutorul unui ritm, cum ar fi bătaia din palme și din picioare: 5=3+2; 5= 4+1; 8=5+3 etc. Se calculează și prin intermediul unei povești, de exemplu mama merge la piață să vândă puișori, în timp ce alergă după ei prin curte ca să îi pună în sac, alții sar din sac – pornind de la această povestioară se pot face diferite calcule aritmetice în concentrul 0-10. În cazul în care copiii nu reușesc să calculeze, atunci se desenează puișorii pe tablă.

Trebuie reținut faptul că în acest proces, se pornește de la întreg către parte și se află care e cel mai frumos număr (descompunerea numerelor, însă fără a folosi terminologia de specialitate). Concret, se întreabă copiii, cine poate să așeze 6 așa încât să fie frumos? (se poate lucra cu castane, cu rondele de lemn etc.). Copiii pun castanele în diferite moduri, iar în ziua următoare îi putem întreba cum au fost așezate castanele și putem scrie în caiete tabla mică a adunării, de exemplu scriem grupele 1-5, 2-4, 3-3-, 4-2, 1-5, folosim culori diferite pentru fiecare pereche, observăm că pe o parte numerele cresc, iar pe cealaltă parte ele coboară și putem proceda așa până la 10. Putem să luăm la clasă coșulețe din răchită (7 cm diametru) și să folosim boabe de fasole ca să descompunem numerele, deoarece sunt copii care nu reușesc să grupeze anumite elemente, iar atunci aceste coșulețe îi ajută să urmărească concret numărul de grupe în care impart 9 boabe, de exemplu și le putem da 2, 3, 4, 5 coșulete, așa ei îl vor descoperi pe 9, pornind de la întreg la parte.

Înmulțirea este introdusă ca o adunare repetată și este exersată mereu cu obiecte concrete, de exemplu castane: copiii au un săculeț cu 24 de castane, ei scot pe rând câte 2 și spun – o dată două sunt două, apoi de două ori două sunt patru și fac așa până la de douăsprezece ori două sunt douăzeci și patru. Cadrul didactic desenează pe tablă aceste castane pentru a-i ajuta pe elevi să calculeze, iar prin această exersare, ei învață tabla înmulțirii cu doi, fără a se folosi însă terminologia. Se mai pot face tot felul de calcule (adunări și scăderi) mentale cu ajutorul poveștilor. De exemplu, 14 copii urcă în autobuz și merg, la prima stație urcă 4 copii și coboară 8, etc. Toți copii trebuie să calculeze și să răspundă. De asemenea, este bine să folosim numele copiilor din clasă în problemele de matematică pe care le spunem. Trebuie să reținem faptul că totul începe de la întreg, de exemplu îl întrebăm pe copil: "4 este egal cu...?" spre deosebire de "Cât fac 2 cu 2?". În primul caz solicităm creativitatea copilului, el devine creator al rezultatului.

La orele de matematică se face foarte multă mișcare, de exemplu învățăm să numărăm crescător și descrescător aruncând mingea tricotată în sus sau săculețul cu sâmburi de cireșe. Numărăm din doi în doi aruncând săculețul de la unul la altul, în echipe de câte doi și învățăm să calculăm stând în cerc, fiecare cu câte un săculeț în mâna dreaptă și spunem unu și cu unu fac doi, doi și cu unu fac trei și mutăm săculețul din mâna dreapta în mâna stângă și îl dăm mai departe colegului din stânga noastră, în timp de noi primim ”rezultatul” de la colegul din dreapta. Facem și operația inversă, dar în sensul opus – pornim din mâna stânga către dreapta și spunem zece fără unu este 9, nouă fără unu este opt etc. În același mod se pot învăța și înmulțirea și împărțirea și se pot crea ritmuri noi, se poate lucra și cu bețe sau chiar cu instrumente muzicale diferite.

Alte exemple de exerciții ritmice care se pot face la orele de matematică sunt: să numărăm cu copiii de la 1 până la 24 cu diferite variațiuni de ritm – de la repede la lent, de la tare la încet și invers. Putem introduce bătaia din palme la numerele pare și apoi bătaia din picioare la numerele impare. Dar, trebuie să ținem cont de faptul că pentru a fi interiorizat procesul, corpul trebuie să ajungă la liniște, astfel spre finalul exercițiului numărăm în șoaptă și în gând, dar fără mișcare. Este deosebit de important ca în partea ritmică să identificăm și să corectăm dificultățile care apar la socotit. Aceste dificultăți pot fi corectate prin exerciții motrice pentru educarea simțului echilibrului în special, dar și educarea celorlalte simțuri. Aceste exerciții pentru corectarea dificultăților pot fi: elemente de lateralitate, coordonarea membrelor și a degetelor, elemente de geografia corpului, exerciții pentru conștientizarea propriului corp.

De asemenea, la clasa Pregătitoare, la matematică putem spune povești care au multe elemente numerice, de exemplu: Cele douăsprezece prințese dansatoare, Albă-ca-Zăpada, Cele douăsprezece lebede, Lupul și cei șapte iezietc. Aceste povești pot fi redate apoi sub formă de teatru, fie teatru pe cerc, fie teatru cu personaje create chiar de copii. De exemplu, la ora de abilități se pot modela în ceară cu copiii personaje din aceste povești, apoi se poate face o mică scenetă, astfel copilul integrează mai ușor informațiile primite.

 Cosmina Tociu

Învățător-educator și profesor de geografie în cadrul școlii Waldorf Ilios din București.

10 ani experiență în învățământ și 3 ani în pedagogia Waldorf.

Răspunsul simplu e: „Arătând interes.”! Și cu asta aproape nu mai e nevoie să citiți restul articolului... Pentru cei care totuși doresc să înțeleagă, voi continua cu câteva nuanțări și exemple practice având tot timpul în minte faptul că nu e ușor deloc să contribui pozitiv la dezvoltarea unei ființe umane. Fiecare din noi facem tot ce putem, pe măsura înțelegerii, a priceperii în ale educației și a putinței. Păstrați acest gând cu Dvs. pe parcursul lecturii. 

Foto: Pixabay.com

Cel mai des atunci când apare această întrebare părintele se gândește la o situație concretă: eu sunt la bucătărie văzându-mi de treburi, copilul e în cameră făcându-și temele și vine la mine supărat (eventual plângând) și zice „ Nu înțeleg! Nu știu să fac!”. Ce fac eu, părintele? Las totul și mă duc să fac temele cu el/ea?

Majoritatea părinților își închipuie că, dacă fac temele cu ,sau uneori chiar în locul copilului, îl susțin. E cea mai nefericită soluție și cea care dă cele mai puține rezultate! Dar are avantajul de a fi la îndemână...

Care e așadar soluția? Mai multă muncă și mai multă răbdare! Știu, nu sună atrăgător, dar dacă vreți realmente rezultate (note bune la școală și autonomie la învățare pentru copil), atunci iată ce vă invit să încercați:

În momentul în care copilul vine și spune ”Nu înțeleg!” întrebarea firească ar trebui să fie ”Ce anume nu înțelegi?”. Prima dată această întrebare produce un mic șoc. „Cum adică?!”. Repetați cu calm întrebarea și veți observa de cele mai multe ori un blocaj sau o indicare a unui exercițiu din temă. În loc să spuneți ceva de genul: „Uite, aici ți se spune că un fermier are 100 de animale, oi și capre, și că 35 din ele sunt capre, deci câte ori sunt? Adică trebuie să scazi pe 35 din 100 și afli rezultatul. Hai, că e ușor!”, mai bine l-ați întreba: „Îmi poți citi și mie exercițiul/problema?” . „Acum îmi poți spune cu cuvintele tale?” sau „Cum crezi că ar putea fi rezolvat?”, „Cât ai făcut din el?, etc. Adică lăsați-l pe el/ ea să vă dea informații ca să vedeți cât a înțeles. De cele mai multe ori aici intervin sentimente de lipsă de răbdare sau frustrare (în egală măsură din partea adultului, cât și cea a copilului), mai ales pentru că scena are loc duminică seara (eventual la 22.00). Cu cât vă concentrați mai mult pe a-l ajuta pe el/ ea să găsească soluția, cu atât ajutorul e mai valoros.

Dar, să presupunem că avem un caz greu: un părinte obosit și un copil care chiar vrea răspunsul. Dacă partea cu întrebările nu funcționează, încercați pasul următor. „Adu caietul și citește ce vi s-a spus la clasă despre acest tip de probleme.” Ascultați-l/o cum citește din caiet. Poate apar informații greșite, poate sunt incomplete. Puneți-l/o să vă arate cum s-a rezolvat o astfel de problemă la clasă. Puneți-l să vă deseneze ce știe despre subiectul discuției, dar nu dați Dvs. răspunsul nici cu privire la metoda de rezolvare, nici cu privire la răspuns!

Și procedeul se va relua de 4-5 ori. După aceea fie copilul devine mai autonom și își asumă mai mult actul învățării, fie vă ocolește și caută pe altcineva să îi facă temele. În ambele cazuri, ați câstigat!

Serios acum, dacă problema persistă, poate are nevoie de ajutor particular o perioadă de timp (și nu! Nu mă refer la meditații de matematică din clasa a II-a !!!) și aici chiar interveniți Dvs.: cunoașteți vreun copil apropiat ca vârstă (2-3 ani mai mare) care se pricepe la mate? Abordați-l și rugați să vă ajute. Bunicul e un fost inginer și are tot timpul din lume și răbdarea de a exersa? Hai, o lună pe la bunicul să lucrăm cu bunicul. E vreun curs de mate la biblioteca de cartier? Înscrieți-l! Dar nu preluați Dvs. rolul de profesor acasă, decât dacă chiar vreți să vă faceți viața grea și să vi se zburlească părul în cap și Dvs. și copilului! Sunteți părinte și aveți destule responsabilități. Nu o mai luați și pe cea de cadru didactic!

Pe scurt ceea ce încerc să vă spun este ca niciodată să nu faceți pentru copilul Dvs. ceva ce el/ ea poate face singur/ă pentru el/ea. E cea mai sigură cale de „a strica” copilul!
(N.b În limba română verbul „a răsfăța” nu are o conotație negativă, ci mai degrabă ne duce cu gândul la o mângâiere, la o ușurare pe care o simțim. În limbile engleză și franceză lucrurile sunt mult mai tranșante: to spoil (engl) respectiv, gâcher (fr), ce sunt folosite pentru „a răsfăța” au la bază sensul de ceva stricat, cum ar fi un măr care a început să se strice, spre exemplu. Așadar în cultura acestor popoare atunci când îți resfeți copilul, de fapt îl strici, nu mai e sănătos ca un măr.)

Foto: https://www.instagram.com/p/CUUtqqkt6Kx/

Nicoleta Măceșanu

Profesor de limba româna și limba engleză în cadrul școlii Waldorf Ilios din București.

11 ani experiență în pedagogia Waldorf.

Dar cazul din articolul anterior e doar vârful iceberg-ului. Susținerea unui copil de către părinte nu e un lucru ușor, ci din contră există o legătură foarte clară între ce face părintele acasă (ce fel de mediu creează) și performanțele școlare ale copilului. În următoarele rânduri voi încerca să creionez această legătură, fără a lua în calcul excepțiile (copii natural dotați cu o capacitate intelectuală peste medie sau din contră cei care au nevoie de ajutor din partea unui specialist). 

Unul din cele mai importante aspecte în orice demers, nu doar în relația cu propriul copil, este sinceritatea cu sine. Și în această situație, aceasta e chiar baza reușitei. Ce înseamnă asta concret? Înseamnă că orice demers ați face, orice sfat ați da porniți de la ideea că nu sunteți cadru didactic. De aici derivă atitudinea ( știți dvs – atitudinea- „lucrul acela mic, cu impact foarte mare”) cu care interveniți, dirijați și susțineți relația copilului cu școala.

Într-un clip din The Economist apare prezentată următoarea idee: modul în care părinții se raportează la proprii copii (și la educația lor) poate fi încadrat, grosso modo, în două mari categorii: cei care văd copilul asemenea unei flori (în articol e menționată orhideea ca exemplu de plantă ce necesită îngrijiri atente) și cei care văd copilul asemenea unui tufiș sau unui copac (ceva ce crește de la sine, fără intervenția intenționată a unui adult). În primul caz atitudinea din spatele gândirii părintelui este: „Copilul are nevoie de atenție constantă din partea mea, dacă vreau să îl văd înflorind”, în cel de-al doilea caz atitudinea este „A apărut, va crește el cumva, așa cum am crescut și eu.” Primul caz pare să fie caracteristic părinților cu studii superioare, cel de-al doilea celor cu studii medii. Cum spuneam, atitudinea contează și dă direcția principală!

Sursa foto

Și acum ajungem la lucrurile vizibile și mai ușor de identificat: cum mă manifest ca părinte față de copilul meu în relația cu școala? Cum o/îl susțin? În mod clar arătând interes! Problema cu cei mai mulți părinți e că modul în care ei arătă interesul este adesea contra-productiv. Să luăm exemplul unei mame cu studii medii care dorește din toată inima ca cel mic/ cea mică să pornească cu dreptul în viața de școlar: în clasa pregătitoare sau clasa I (aici realitatea e variată) copilul primește de la școală celebra temă de exersare „Scrieți o pagină de a mic de mână”. Mama stă lângă copil să supravegheze procesul sau vine la final să verifice rezultatul. Constată că a fost făcut în grabă cu scopul evident de a termina cât mai repede și apoi de a merge la joacă. O mamă mai exigentă și dornică să consolideze disciplina și simțul lucrului bine făcut în propriul copil va rupe foaia și copilul o va lua de la capăt, iar apoi va merge la joacă. Fără comentarii suplimentare....

Aceeași situație, dar o mamă modernă, văzând foaia, ridică din umeri liniștită: „Ce atâta discuție pentru o literă? Va învăța el/ea să o facă, că doar nu o să rămână fără să știe să îl scrie pe a mic de mână?!?!”. Tot fără comentarii suplimentare...

Față de cele două extreme prezentate, calea recomandată e bineînțeles cea de mijloc: să privim spre o a treia mamă care privind spre pagina de „a mic de mână” (scriind aceste rânduri, sper din tot sufletul că astfel de teme nu mai se dau bieților copii de 6-7 ani!) ar putea observa pe un ton neutru: „Văd că unele litere ți-au ieșit foarte frumos, iar altele mai puțin frumos. Preferatele mele sunt acestea. / Uite ce frumos le-ai făcut pe acestea. Ție care îți plac mai mult? Și cel mai puțin? Da, sunt de acord acelea nu sunt foarte reușite.” Doar discuție asupra unei realități obiective, pe care o poate vedea și copilul. Astfel se dezvoltă simțul observației, întâlnirea împăcată cu rezultatul propriei munci, capacitatea de a primi feedback, dar mai ales se construiește relația cu propriul copil în care mesajul de bază este: „Nu ești la judecată, iar eu sunt aici să te ajut, nu să te critic.”
Foto: Pixabay.com

Doar un exemplu.... pentru a ilustra cât de importantă e atitudinea din spatele dorinței fiecărui părinte de a ajuta. Cam acesta e principiul de bază, forma de manifestare a susținerii, însă se schimbă de la o etapă de dezvoltare a copilului la alta. Dacă atunci când e mic (până pe la 7-8 ani) poate primi indicațiile adultului cu mai mare deschidere, apoi fereastra aceea se cam închide, filtrul devine din ce în ce mai fin până ce în jurul vârstei de 18 ani privirea îndreptată către adult e plină de compasiune atunci când primește feedback-ul ; „săraca mama/ bietul tata... a rămas în lumea lui...

Cu cât mai blândă e intervenția părintelui în primii ani de școală cu atât mai mare va fi deschiderea de a asculta spre finalul liceului. Un lucru trebuie să rămână constant de la începutul perioadei școlare până la final: faptul că orice ar spune adultul să fie pe măsura puterii de înțelegere a copilului și să poată fi verificat de acesta ca fiind adevărat. Doar așa tu, copil, poți ajunge ca la 7 ani să poți, chiar dacă nu prea îți convine, da dreptate mamei când îți spune că un a mic de mână ți-a ieșit mai bine decât altul, la 12 ani să dai dreptate tatălui când ți spune că totuși el știe clar că strâmtoarea Gibraltarul nu face legătura între Europa și Asia și te mai roagă să mai verifici odată informația, chiar dacă așa apare în caiet indicând șocanta posibilitate că ar putea fi o eroare de copiere de la tablă, iar la 18 ani să poți vorbi cu cineva atunci când ai dificultăți serioase în a accepta faptul că un om a putut fi ars de viu doar pentru că a afirmat, printre altele, faptul că pământul se învârte în jurul soarelui (Giordano Bruno-1600), că un altul a fost condamnat pe viață la închisoare pentru că a considerat că oamenii au aceleași nevoi și deci și drepturi indiferent de culoarea pielii lor (Nelson Mandela-12 iunie 1964) sau că o fată de 15 ani poate primi un glonț în cap pentru că a insistat să meargă la școală (Malala- 9 octombrie 2012) și să te minunezi de reacția părinților care par totuși să accepte aceste realități...

Nicoleta Măceșanu

Profesor de limba româna și limba engleză în cadrul școlii Waldorf Ilios din București.

11 ani experiență în pedagogia Waldorf.

Dar să revenim la întrebarea inițială: practic, cum îmi pot susține copilul în munca lui de la școală?

1. Mai întâi să o/îl asculți cu atenție vorbind despre experiențele sale și cum le-a trăit ea/el fără a interveni în vreun fel în povestea lui. Pentru că performanțele lui/ei se bazează pe ceea ce el/ea trăiește la școală, iar dacă părintele ascultă mai întâi povestirea copilului ( ca atitudine opusă la a încerca să corecteze ceea ce a simțit cel mic), va fi mai ușor să o/îl ajutați.

2. În al doilea rând să vă fie foarte clar faptul că ceea ce ea/el povestește e rareori o realitate obiectivă, ci este una extrem de subiectivă și de cele mai multe ori incompletă. Nu intrați în povestea ei/lui, ci încercați să rămâneți (pe cât puteți) adult (obiectiv). Foto: Pixabay.com

Dacă vine acasă supărat/ă că „Profesoara de mate are clar ceva cu mine!!!!” e necesar să vedeți de unde vine această concluzie. A luat o notă mai mică la test? Sunt anumite gesturi care se repetă și care chiar o/ îl sabotează la școală? În primul rând e nevoie, cel mai probabil de mai mult exercițiu din partea copilului, în al doilea e nevoie să interveniți și să stabiliți o discuție cu profesorul respectiv pentru a vedea și cealaltă perspectivă...

3. În al treilea rând străduiți-vă să vă setați un obiectiv foarte clar al Dvs. pe care să îl urmați în toate interacțiunile: ceva de genul „Tot ceea ce fac este pentru ca al meu copil să fie autonom, independent, să ajungă să se descurce singur în viață sau să fie un om echilibrat sau ajungă la Harvard, etc” și atunci veți vedea că acțiunile Dvs. se vor aranja într-un tot coerent pe care și copilul îl va putea urma și pe care se va putea baza...

Îmi dau seama că acest îndemn poate părea un pic cam teoretic (iar noi am zis ca suntem la partea practică), dar gândiți-vă că aveți un număr limitat de ani în care puteți interveni (benefic) cu adevărat în educația (și viața lui): în jur de 18 și e curios este faptul că sunt oameni care iau credite pe 20-30 de ani pentru case și alte asemenea și sunt foarte conștiincioși cu privire la asta, dar nu privesc cu aceeași conștiinciozitate o perioadă de 18 ani în care pot ajuta cu adevărat la dezvoltarea armonioasă a unei ființe umane...

4. În al patrulea rând gândiți situația! Cum intervin astfel încât să îmi susțin copilul?

Să vă dau un exemplu real: am lucrat la un moment dat cu un copil (era clasa a V-a) care era lăsat mai mult să se crească singur - libertate fără limite (vă amintiți ideea de copil - tufiș/copac de la începutul articolului?). Bineînțeles că nu reușea să își facă prieteni la școală (cei din clasă erau destul de orientați spre învățare) și tot ce se întâmpla la ore (și ceilalți profesori spuneau același lucru) era pur și simplu plictisitor. De teme nu vorbim. Și totuși copilul avea o inteligență nativă, prindea foarte ușor concepte abstracte predate, însă le pierdea la fel de ușor din cauza lipsei de exercițiu și a dezinteresului.

Anunțasem la întâlnirile cu părinții de la începutul clasei a V-a că vom avea nevoie de o carte (începând cu luna ianuarie) pe care să o citim împreună la clasă și să lucrăm ceva exerciții de gândire din ianuarie până în aprilie. Cartea era în jur de 30 de lei. A venit luna ianuarie, a trecut și cartea tot nu a apărut. Am lucrat ce am avut de lucrat și a venit și evaluarea parțială la care bineînțeles copilul a luat nota minimă. S-a dus acasă și s-a plâns părintelui: „Doamna mi-a dat 4 și eu nu înțeleg de ce!”. Părintele, care nu ținea să aibă vreo legătură cu școala, a făcut ce orice părinte bun ar face: a venit supărat la școală să ia apărarea copilului: „Cum a putut copilul meu să ia nota 4 doar pentru că nu are o carte?!?” Când i s-a spus că se vorbise de proiectul respectiv încă din septembrie, când i s-a reamintit în decembrie, când s-a pus la dispoziția copilului o ediție mai veche a cărții, cu rugămintea de a citi din ea măcar la școală, iar copilul a stat timp de 6 săptămâni la aprox 1,5 m de cartea respectivă și nu a schițat niciun gest pentru a citi și lucra, evident când a venit momentul evaluării parțiale nu a putut face față. Întreaga familie a rămas supărată pe situație...
Cum spuneam: gândiți situația....

5. Arătați interes față de munca copilului! Ca semn exterior, acest aspect mi se pare cel mai important. Pe parcursul a 22 de ani la catedră, lucrând atât în mediul privat cât și cel de stat, în pedagogia tradițională și în cea alternativă și în educația non-formală, lucrând cu ființe umane de la 5 la 65 de ani, acesta rămâne cel mai important aspect. Fie că vorbim de familii în care ambii parteneri au studii superioare sau familii monoparentale cu studii medii, cel mai important rămâne interesul pe care părintele îl dovedește față de ceea ce se întâmplă cu copilul său. Foto: pixabay.com

6. Interesul se manifestă atât în relația cu școala și cu profesorii. În Legea educației este trecut la obligațiile părinților - sunt numiți beneficiari secundari ai serviciilor educaționale - faptul că un părinte trebuie să se intereseze de progresul copilului său o dată pe lună. În pedagogiile alternative e un pic mai simplu deoarece părinții sunt invitați la discuții fie la final de epocă (la Waldorf), fie urmând structura specifică (Montessori sau Step by Step) și există și rapoarte scrise la final de an (ceea ce se numește evaluare cantitativă).

Dar intereseul se manifestă și în privat, în relația Dvs. cu copilul. Așa cum simțiți nevoia să împărtășiți unele lucruri ce vi se întâmplă la locul de muncă și apreciați când cineva arată un interes sincer față de realizările Dvs sau față de modul în care ați reușit să rezolvați o situație complicată, așa se bucură și cel mic să știe că vă interesează ce face el/ea în mediul său social. O rugăminte totuși aici: vă rog să găsiți altceva pentru a începe conversația decât teribila întrebare „Și cum a a fost azi la școală?” !!

În pedagogia Waldorf, spre exemplu, la final de epocă, părintele e recomandat să își ia 15-20 minute și să îl roage pe copil să îi arate caietul lui de epocă și să povestească și să îi adreseze întrebări. Acest lucru ajută enorm! Dar și în sistemul tradițional puteți face acest lucru. Pur și simplu să priviți alături de cel mic ce a lucrat el în ultima lună. Repet îndemnul de a nu vă transforma „în instanță morală” (sau moralizatoare) și nici să vă apucați să comparați cu standarde înalte de performanță „de pe vremea Dvs. ” sau cu cele ale fiicei/ fiului șefului/vecinului etc. Și nu luați toate caietele de la toate materiile la discutat lunar!

7. Arătați respect! Știu că pare ciudat formulat și e greu să te apuce respectul față de o altă ființă umană pe care o manevrai într-o mână și îi schimbai scutecele, dar e bine să încercați! Măcar ca un exercițiu....

Văd adesea părinți care în discuțiile cu cadrele didactice și cu copii dau vina pe cei mici: „Eu vin seara târziu acasă și i-am spus de atâtea ori să fie cuminte, și să învețe și să își facă temele și el nu mă ascultă!” Educația familială se face în privat, nu umilind o altă ființă umană în public indiferent că are 5, 7 sau 16 ani. Am admirat întotdeauna un părinte cu care a trebuit o dată sau de două ori să discut despre comportamentul copilului care reușea (fără aparent vreo intenție negativă) să umilească un alt coleg. Părintele m-a asigurat că va avea o discuție cu cel mic și că lucrurile se vor schimba. Așa a fost! O relație de invidiat, construită în timp și în mod conștient! Nu expunerea copilului, nu pedepse!

8. Extra-activitățile și natura! Deja a ajuns aproape un clișeu, dar în toți anii în care am predat, am văzut (și am trăit) legătura clară dintre performanțe școlare și mersul în natură și la extra-activități. Pe cele din urmă le recomand mai ales din al cincilea an de școală (de pe la 10 ani). Fie că vorbim despre cursuri artistice (pictură, sculptură, teatru, studiul unui instrument muzical), de cele de limbi străine sau robotică sau de cele sportive (orice sport, mai ales cele de echipă!) aceste activități ajută mult la stabilirea unor relații sănătoase cu colegii (nu perfecte, ci sănătoase) și cu adulții aflați în poziție de autoritate (cadrele didactice). Ajută copilul să aibă o abordare nouă asupra conținuturilor predominant teoretice de la școală.

Puteți, de asemeni, instituiți o tradiție de 1 excursie de o zi lunară la munte sau la malul mării, dar în care să vă plimbați, să petreceți timp departe de oraș și de tehnologie.

9. Spațiul său și intimitatea. E important pentru orice ființă umană, indiferent de vârstă, să știe că are colțișorul său de lume în care să se poată retrage în caz de nevoie, să poată visa liniștit/ă sau să își poată „linge rănile” în siguranță. De aceea asigurați-vă că fiul sau fiica Dvs. are acest colț (ideal o cameră a sa) asupra căruia are control (și responsabilitatea de a a-l ține în ordine!) și unde să se poată retrage când vrea să spună „Piua!” de la ce i se întâmplă sau de unde va începe să cucerească lumea!

10. Responsabilități! Adesea auzim în jur ideea că cel/cea mic/ă trebuie să învețe. Nimic altceva! Eventual are timp pe jocuri video și/ sau telefon ca să se relaxeze. Greșeală cumplită! Trecerea de la o activitate intelectuală (intensă pt orice copil) la o succesiune rapidă de imagini nu ajută creierul să se relaxeze, ci din contră efectul (deși plăcut pe loc) e contraproductiv pe termen lung. Ca să nu mai spunem că metoda uită de restul copilului - de corp, de relațiile cu cei din jur.

Noi nu avem foarte bine încetățenită ideea de deprinderi de viață (life skills) și dacă o avem, ne plângem că școala nu le include. De acord, doar că ele se aplică mai bine acasă. În țările vorbitoare de limbă engleză mai ales apare această idee că la fiecare etapă de dezvoltare copilul trebuie să aibă în casă anumite responsabilități (la 5 ani să știe că e treaba lui să își așeze în fiecare seară jucăriile la locul lor, de exemplu, la 12 ani să își poată face un ou prăjit și să știe să citească etichetele produselor, la 14 ani să știe să își sorteze rufele la spălat, la 16 ani să înțeleagă concepte precum dobândă bancară și să poată opera cu ele etc).

Am putut observa că acei copii care au clar responsabilitățile definite acasă (2-3, câte erau) și și le îndeplineau în mod constant erau mult mai atenți la ore, ajungeau mai repede la autonomie în învățare și aveau rezultate peste medie. Așadar responsabilitățile în familie, puține, pe măsura puterilor copilului, dar ținute constant chiar au efect asupra rezultatelor de la școală!

11. Aveți imaginea de ansamblu în minte: aveți realmente 18 ani să ajutați la dezvoltarea unei ființe umane, apoi acea ființă preia - voluntar sau involuntar - frâiele propriei sale dezvoltări. Faceți din acești ani un ansamblu în care să vă simțiți bine și unde copilul să se poată transforma într-un adult care își atinge la maximum potențialul de dezvoltare. El se va transforma oricum într-un adult, dar Dvs puteți influența mult în bine acest proces. Și nu, acești ani, chiar dacă faceți totul bine, nu vor fi anii în care veți merge plutind pe norișori alături de copilul Dvs într-un apus de vară ideal, ci vor fi ani cu frământări, cu greșeli și îndreptări ale lor, cu perioade de progres și regres. Dar rezultatul final merită tot efortul!

Am spus mult, deși subiectul e departe de a fi epuizat, e bine să ne și oprim, dar înainte, dați-mi voie ca acum, la final să vă adresez și eu o întrebare: Dvs cum vă puteți susține copilul la școală?

DESPRE AUTOR 

Nicoleta Măceșanu

Profesor de limba româna și limba engleză în cadrul școlii Waldorf Ilios din București.

11 ani experiență în pedagogia Waldorf.