Dar cazul din articolul anterior e doar vârful iceberg-ului. Susținerea unui copil de către părinte nu e un lucru ușor, ci din contră există o legătură foarte clară între ce face părintele acasă (ce fel de mediu creează) și performanțele școlare ale copilului. În următoarele rânduri voi încerca să creionez această legătură, fără a lua în calcul excepțiile (copii natural dotați cu o capacitate intelectuală peste medie sau din contră cei care au nevoie de ajutor din partea unui specialist).
Unul din cele mai importante aspecte în orice demers, nu doar în relația cu propriul copil, este sinceritatea cu sine. Și în această situație, aceasta e chiar baza reușitei. Ce înseamnă asta concret? Înseamnă că orice demers ați face, orice sfat ați da porniți de la ideea că nu sunteți cadru didactic. De aici derivă atitudinea ( știți dvs – atitudinea- „lucrul acela mic, cu impact foarte mare”) cu care interveniți, dirijați și susțineți relația copilului cu școala.
Într-un clip din The Economist apare prezentată următoarea idee: modul în care părinții se raportează la proprii copii (și la educația lor) poate fi încadrat, grosso modo, în două mari categorii: cei care văd copilul asemenea unei flori (în articol e menționată orhideea ca exemplu de plantă ce necesită îngrijiri atente) și cei care văd copilul asemenea unui tufiș sau unui copac (ceva ce crește de la sine, fără intervenția intenționată a unui adult). În primul caz atitudinea din spatele gândirii părintelui este: „Copilul are nevoie de atenție constantă din partea mea, dacă vreau să îl văd înflorind”, în cel de-al doilea caz atitudinea este „A apărut, va crește el cumva, așa cum am crescut și eu.” Primul caz pare să fie caracteristic părinților cu studii superioare, cel de-al doilea celor cu studii medii. Cum spuneam, atitudinea contează și dă direcția principală!
Sursa foto
Și acum ajungem la lucrurile vizibile și mai ușor de identificat: cum mă manifest ca părinte față de copilul meu în relația cu școala? Cum o/îl susțin? În mod clar arătând interes! Problema cu cei mai mulți părinți e că modul în care ei arătă interesul este adesea contra-productiv. Să luăm exemplul unei mame cu studii medii care dorește din toată inima ca cel mic/ cea mică să pornească cu dreptul în viața de școlar: în clasa pregătitoare sau clasa I (aici realitatea e variată) copilul primește de la școală celebra temă de exersare „Scrieți o pagină de a mic de mână”. Mama stă lângă copil să supravegheze procesul sau vine la final să verifice rezultatul. Constată că a fost făcut în grabă cu scopul evident de a termina cât mai repede și apoi de a merge la joacă. O mamă mai exigentă și dornică să consolideze disciplina și simțul lucrului bine făcut în propriul copil va rupe foaia și copilul o va lua de la capăt, iar apoi va merge la joacă. Fără comentarii suplimentare....
Aceeași situație, dar o mamă modernă, văzând foaia, ridică din umeri liniștită: „Ce atâta discuție pentru o literă? Va învăța el/ea să o facă, că doar nu o să rămână fără să știe să îl scrie pe a mic de mână?!?!”. Tot fără comentarii suplimentare...
Față de cele două extreme prezentate, calea recomandată e bineînțeles cea de mijloc: să privim spre o a treia mamă care privind spre pagina de „a mic de mână” (scriind aceste rânduri, sper din tot sufletul că astfel de teme nu mai se dau bieților copii de 6-7 ani!) ar putea observa pe un ton neutru: „Văd că unele litere ți-au ieșit foarte frumos, iar altele mai puțin frumos. Preferatele mele sunt acestea. / Uite ce frumos le-ai făcut pe acestea. Ție care îți plac mai mult? Și cel mai puțin? Da, sunt de acord acelea nu sunt foarte reușite.” Doar discuție asupra unei realități obiective, pe care o poate vedea și copilul. Astfel se dezvoltă simțul observației, întâlnirea împăcată cu rezultatul propriei munci, capacitatea de a primi feedback, dar mai ales se construiește relația cu propriul copil în care mesajul de bază este: „Nu ești la judecată, iar eu sunt aici să te ajut, nu să te critic.”
Foto: Pixabay.com
Doar un exemplu.... pentru a ilustra cât de importantă e atitudinea din spatele dorinței fiecărui părinte de a ajuta. Cam acesta e principiul de bază, forma de manifestare a susținerii, însă se schimbă de la o etapă de dezvoltare a copilului la alta. Dacă atunci când e mic (până pe la 7-8 ani) poate primi indicațiile adultului cu mai mare deschidere, apoi fereastra aceea se cam închide, filtrul devine din ce în ce mai fin până ce în jurul vârstei de 18 ani privirea îndreptată către adult e plină de compasiune atunci când primește feedback-ul ; „săraca mama/ bietul tata... a rămas în lumea lui...
Cu cât mai blândă e intervenția părintelui în primii ani de școală cu atât mai mare va fi deschiderea de a asculta spre finalul liceului. Un lucru trebuie să rămână constant de la începutul perioadei școlare până la final: faptul că orice ar spune adultul să fie pe măsura puterii de înțelegere a copilului și să poată fi verificat de acesta ca fiind adevărat. Doar așa tu, copil, poți ajunge ca la 7 ani să poți, chiar dacă nu prea îți convine, da dreptate mamei când îți spune că un a mic de mână ți-a ieșit mai bine decât altul, la 12 ani să dai dreptate tatălui când ți spune că totuși el știe clar că strâmtoarea Gibraltarul nu face legătura între Europa și Asia și te mai roagă să mai verifici odată informația, chiar dacă așa apare în caiet indicând șocanta posibilitate că ar putea fi o eroare de copiere de la tablă, iar la 18 ani să poți vorbi cu cineva atunci când ai dificultăți serioase în a accepta faptul că un om a putut fi ars de viu doar pentru că a afirmat, printre altele, faptul că pământul se învârte în jurul soarelui (Giordano Bruno-1600), că un altul a fost condamnat pe viață la închisoare pentru că a considerat că oamenii au aceleași nevoi și deci și drepturi indiferent de culoarea pielii lor (Nelson Mandela-12 iunie 1964) sau că o fată de 15 ani poate primi un glonț în cap pentru că a insistat să meargă la școală (Malala- 9 octombrie 2012) și să te minunezi de reacția părinților care par totuși să accepte aceste realități...
Nicoleta Măceșanu
Profesor de limba româna și limba engleză în cadrul școlii Waldorf Ilios din București.
11 ani experiență în pedagogia Waldorf.
© 2026 Școala Waldorf Ilios. Preluarea textelor de pe acest site este permisă în mod gratuit, în limita a maxim 500 de caractere, cu obligativitatea specificării sursei prin link activ către articolul original.