Dispoziția generală a copilului este una de uimire, de încântare și de dorință de explorare față de lumea înconjurătoare. În pedagogia Waldorf este rezumată în formula: „Lumea este frumoasă!” Este treaba noastră, a adulților, să ne asigurăm că la 14 ani ei rămân convinși de acest lucru.

Evoluția fizică

Se menține la fel de spectaculoasă pe parcursul acestor 7 ani, dar și aici vine în prim plan un alt domeniu: corpul se pregătește pentru maturizarea sexuală. Odată procesul de schimbare a dentiției desăvârșit, corpul pornește la lucru pentru următoarea etapă, cea a maturizării sexuale, iar modul în care se face această pregătire este hormonal cu toate schimbările fiziologice, dar și psihologice ce survin acum.

Drumul de la copilul de 7 ani la adolescentul de 14 are câteva borne: în jurul vârstei de 9, respectiv 12 ani. Chiar dacă vorbim de schimbări fizice exterioare (lungirea membrelor, creșterea oaselor, apariția părului facial și corporal etc), schimbările ce definesc această perioadă sunt de ordin hormonal, intern, dar cu manifestare externă în zona comportamentală. Foto: pixabay.com

Evoluția emoțională și intelectuală

Deși transformările fizice continuă, transformând ființa umană, în prim planul acestei etape rămâne evoluția emoțională. Metaforic vorbind, ne putem raporta la această perioadă „ca o a doua naștere” pe plan emoțional.

Așa cum în primul septenal a părut logic să avem răbdare cu ființa umană până învață să stea în picioare, până capătă siguranță în mers, până acceptă (la etapa de diversificare) diverse gusturi și texturi noi, tot așa se petrec lucrurile și acum, doar că pe planul emoțiilor: copilul, ce părea a avea o dispoziție relativ echilibrată și stabilă, începe să se confrunte cu unele trăiri nemaiîntâlnite de el până atunci și cărora încearcă să le facă față cum poate. Foto: pixabay.com

Primul episod clar apare în jurul vârstei de 9 ani: se ivesc temeri „ca din senin” (teama de moarte, de eșec, de pierdere etc), ce se pot manifesta în exterior prin replici tăioase sau printr-un comportament abrupt. Are nevoie să întâlnească în afara sa calm, fermitate, stabilitate și înțelegere la nivel emoțional. Nu, nu poate răni alți oameni cu vorbe, dar ar fi bine să primească înțelegere și mai ales ajutor în identificarea și gestionarea sentimentelor cu acceptarea greșelilor inerente ce apar pe parcursul acestui proces. Acum se pun bazele mecanismelor de autoreglare. Dacă aceste lucruri nu se fac în parteneriat familie-școală, copilul va prelua frustrările trăite dintr-un mediu și le va exterioriza în celălalt.

În jurul vârstei de 12 ani, lucrurile se mai așază un pic pe plan emoțional și apare gândirea cauzală (moment minunat de a începe studiul unor materii precum fizica, de exemplu). Din acest moment putem începe să explicăm diverse lucruri copilului. Până atunci explicația ar fi bine să rămână pe ultimul loc în arsenalul adultului - pot fi folosite învățarea prin imitație (deci adultul poate folosi exemplul sau demonstrația practică), poveștile, descoperirea și discuția despre ceea ce a observat. Abia acum poate avea efect cu adevărat explicația teoretică ce implică indicarea cauzelor. Foto: școala Waldorf Ilios

Etapa aceasta (7-14 ani) e foarte importantă deoarece, pe lângă bazele lucrului cu propriile sentimente (autoreglarea) este perioada când se pun bazele comportamentului social, prin minunata prietenie.

Dacă în etapa anterioară când mergea la locul de joacă întrebarea cea mai firească era „Fetița/Băiețelul, vrei să fim prieteni?”, acum lucrurile se nuanțează și trec dintr-o formă în alta: de la prietenia plină de posesivitate („Nu mai e prietena mea! S-a jucat cu altcineva decât cu mine!”), la cea tranzacțională („Nu ești prietenul meu dacă nu faci ....”) până a ajunge, în pragul adolescenței (în jurul vârstei de 14 ani) la ideea că prietenia înseamnă susținere și apreciere reciprocă și că e în regulă să ai mai mulți prieteni.

Ușor nu e, drumul e presărat cu erori și e normal să fie așa. Cel mai important lucru e ca cel mic să învețe din aceste experiențe, să își asume greșelile și să le repare, dar în mod egal să facă distincția între contribuția sa la crearea unei situații și contribuția altora. Iar aici suportul adultului echilibrat din punct de vedere emoțional e esențial.

Dezvoltarea individuală

În lipsa unui cuvânt mai bun, individualitatea unui om continuă să rămână partea cea mai puțin accesibilă controlului adultului și ar trebui să fie cea mai respectată parte a unui copil.

Maria Montessori spunea în „Manualul” (1914) faptul că e o aroganță din partea adulților să creadă că ei pot educa un alt om. Fiecare copil învață singur. Tot ce poate face adultul este să creeze mediul în care copilul să se dezvolte și să învețe.

Într-adevăr, individualitatea unei ființe umane rămâne și ar trebui să rămână liberă de orice fel de control. Modul în care copilul interacționează cu lumea din afara sa face obiectul educației.

În perioada dintre 7 și 14 ani, această individualitate începe să se contureze din ce în ce mai clar. Poate păstra unele caracteristici din etapa anterioară, însă acum se pregătește cu adevărat să se nască viitorul adult. Această a treia naștere (metaforic vorbind) va avea loc în cea de-a treia etapă.